Armindenul sau Ziua pelinului (1 mai)

Ernest Bernea considera că la sărbătorile de primăvară „majoritatea manifestărilor sunt legate de fecundație și rod. Fie om, animal sau plantă, toate trec printr-o renaștere asemănătoare aceleia a ritmului cosmic”. Iată câteva detalii concrete privitoare la Armindeni, ultima mare sărbătoare a primăverii, etnologul Ion H. Ciubotaru precizând că ritualurile specifice „indică supraviețuirea unor elemente de totemism arboricol și de dendrolatrie”.

Stâlpul de armindeni sau copacul de mai. În ajun se aducea din pădure o prăjină înaltă sau chiar un copac căreia i se lăsau câteva crenguţe în vârf; uneori, tot în vârf, i se punea o cruce sau o roată făcută din spice de grâu sau cununi de flori. Prăjina sau copacul sunt alese din anumite esenţe, socotite sfinte, în special fag și mesteacăn, însă putea fi și frasin, stejar, brad sau jugastru. Puse în anumite locuri, în mijlocul satului, al stânei, între hotare sau în mijlocul ogrăzii ori în faţa casei, prăjinile sau copacii erau lăsaţi „până sî părăsăşti ie sângurî” sau se puneau pe foc după seceriș, când se cocea pâine din grâul nou.

Tot în seara ajunului se aninau la uşile şi ferestrele caselor şi grajdurilor, precum şi la porţile ogrăzilor, pelin și/sau ramuri verzi din copacii deja amintiţi. Atât prăjina, copacul, cât şi ramurile verzi, se numeau armindeni, maial sau maiagă, fiind considerate substitute ale unei străvechi divinităţi a vegetaţiei. Scopul acestei divinităţi era protejarea gospodăriei, a aşezării şi a ogoarelor de duhurile rele, extrem de active acum şi sub forma cumpenelor.

Potrivit etnologilor, copacul de mai sau armindenul semnifică „fertilitatea terestră și, prin extindere, fertilitatea cosmică”, având și rosturi apotropaice. Are o largă răspândire, fiind regăsit în mai toate țările Europei. Ion Taloș sugera că „arborele semnifică viață și e pus pe aceeași treaptă cu omul”; în acest sens, amintește de acele legende în care, la începutul lumii, copacii veneau singuri pe la casele oamenilor.

Prin unele zone, înainte de a se ieși la iarbă verde, se mai și lucra. Astfel se explică Ziua plugarilor și anumite însămânţări care se fac acum. Prin Şendreşti – Bacău se știa până nu demult că „unu mai îi ziua plugarului”. În această zi, oamenii își puneau pelin la brâu şi în pălărie, dar și la gâtul boilor, jug și plug, după care începeau aratul; uneori, boii erau afumați cu tămâie. Adesea se făcea o anumită milostenie instituită prin forța tradiției; se spune că „la Armindin, era obiceiul să se are pentru cini n-avea plug sau n-avea animale di tracţiune”, adică pentru cei sărmani și singuri, care „n-aveau puteri sî-şi ari: bătrâni, bolnavi, nevoiaşi ori văduve”.

De obicei, „Armindenul este ziua sămânţatului în grădină”. Prin Pojorâta – Suceava așa se explică faptul că „de Armindin, lumea începe lucru în grădină, sî margă bini pisti varî”. Acum îi bine să se semene fasole, castraveţi (numiți în Moldova pepeni), bostani, harbuji, varză, dar și flori, uneori chiar și cânepă. Tot acum „îi zâua pomilor, îi bini sî răsădeşti măcar un pom” în grădină şi-n cimitire. La Băbuşa – Vaslui se zicea, ușor ironic, că „dacă n-ai sămănat păpuşoiul pânî la Armindei, poţi puni melesteul pi foc, nu mai ai nevoie de el, că nu se mai face mălai!”

De abia după ce aceste treburi erau gata se putea merge la marea petrecere… Țăranii din Hălceni – Iaşi știau până acum câteva decenii că la 1 mai „toţi oamenii ies la câmp, în crâng, în păduri, undi sî veselesc cu vin-pelin şî cu muzâci. Încing hora, beu, mânâncî”. Prin unele locuri exista chiar temerea că „dacî nu sărbătoreşti Armindenul, ai sî ai un nacaz”… Dacă se întâmpla să plouă, oricum se făcea petrecerea, acasă la gospodari sau la cârciumă… Interesant e că pe alocuri, Armindenul avea legătură cu obiceiul Mărțișorului: „Luau di la gât mărţişorul pus de întăi mart şî cu banul cela de argint sî cumpăra vin negru pregătit cu pelin verde”; „Atunci se bea mărţişorul, adicî sî faci un chef cu vin roşu împelinat”; „Se dezleagă mărţişorul de la gât ori di la mânî şî sî pitreci la pădure”.

Care erau ingredientele tradiționale ale zilei de 1 mai? Patru, cel mult cinci: iarbă verde din codri sau de pe imașuri, vinul (roșu sau negru) pelin, anumite bucate, bucuria și veselia, că doar nu era înmormântare… Câteva cuvinte despre fiecare.
Fascinația exercitată de culoarea verde de primăvară e evidentă în relatările de altădată; era obligatoriu ca scena acestor întâlniri-petreceri să fie iarba verde, fie aceasta prin poienile pădurilor sau la marginile lor, fie pe pajiştile înverzite din preajma satelor, fie în vii, acolo unde se aflau adesea și crame. Verdele este asociat cu viața, primăvara, tinerețea, speranța, bucuria, chiar cu nemurirea și produce asupra psihicului uman o acțiune de calmare și liniștire. B. P. Hasdeu remarca că multe cântece românești încep cu „Frunză verde” și sugera că ar fi o trăsătură etnică specifică legată de sentimentul înfrățirii cu natura.

Ieşirea oamenilor la iarbă verde pentru a bea vin roşu sau negru (niciodată alb!) cu pelin verde era echivalată cu „prinderea la sânge”. Se bea vin roşu pentru a deveni roşu la faţă ca vinul şi sănătos tot anul, considerându-se că în ziua de 1 mai se înnoieşte sângele. Credem că această practică își are originea într-o credință ancestrală, potrivit căreia „o dată cu reînnoirea sevei în arbori se schimbă și sângele tuturor viețuitoarelor”.
Vinul, de regulă roșu sau negru, pelin sau pelinaş se bea din oale de lut. De ce țineau oare strămoșii la această beție de 1 mai? O primă explicație, ușor amuzantă: „Se zice că în această zi pelinul este mai dulce”… Răspunsurile practicanților din trecut erau diverse. Cele mai multe vizau primenirea, împrospătarea, schimbarea sau înnoirea sângelui, după care urmau altele privitoare la înnoirea maiului, adică a ficatului; o altă serie semnificativă de răspunsuri aveau legătură cu sănătatea participanților: „Sî n-aibî junghiuri toatî vara”; „Ca sî nu ti prindă frigurile”; „Ca să nu te doară şalele şi să ai putere la treabă”; „Vor fi peste an roșii în obraji”; „Ca sî ai spor la lucru toată vara”; „Ca sî fie iuţi la treabă”; „Ca să fie sănătoşi, harnici şi sănătoşi şi să poată munci bine pisti an”; „Ca sî prindim puteri”; „Omu sî hii tari” ș.a. Oricum, etnologii au asociat întotdeauna vinul, în special cel roșu, cu sângele; vinul este considerat o băutură de origine celestă, simbol al veseliei, dragostei, dar și al adevărului (In vino veritas nu?), fiind legat de cunoașterea absolută.

Pelinul era folosit acum în toate variantele sale: mic, roșu, negru, pelinița ș.a. Nu era pus doar în vin, ci și la streașina casei sau la stâlpii porților; femeile, mai ales, îl așezau la brâu, sub bârneţe, în partea dreaptă, ori în sân, dar şi sub pernă și în așternut, ziceau ele pentru a nu le necăji Rusaliile, ca să fie sănătoase şi agere toată vara sau spre a fi ferite de vrăji. Cert este că atunci când au dispărut bârnețele, pelinul a continuat să fie pus la buzunare sau la fustă…

Ivan Evseev socoate că românii pun pelin în vin după exemplul grecilor antici, care îl foloseau ca adaos la prepararea acestei licori, atribuindu-i proprietăți întăritoare, vindecătoare sau apotropaice. Oamenii de știință au descoperit că uleiul eteric, azulena, absintina și substanțele tanante pe care le conține pelinul justifică din plin utilizarea sa în cadrul acestor sărbători.

Bucatele nu erau prea multe, dar cu siguranță erau apetisante: pâine, friptură de miel, caş dulce sau proaspăt şi ceapă nouă sau verde. Legătura cu sărbătoarea pascală e evidentă, dar sesizăm și alta, la fel de puternică, cu energiile noului anotimp, simbolizat prin caș și ceapă.

Ieşirea la iarbă verde era acompaniată adesea şi de lăutari, bucuria și veselia trebuind să fie nota generală a zilei de 1 mai: „Armindeiul esti o pitreceri la câmp cu bucate, vin pelinat şi jocuri pe iarbă verde”, „Oamenii şuguiesc cu fimeili, îşi ureazî noroc la câmp, iar sara joacă”, „Sî duc la păduri cu muzâcî şî pitrec pânî sara”, „Petrec acolo, pe iarbă verde”, „Sî făceu hori, sârbe, jocuri, cu muzicanţi, petrec alături de prieteni buni şi de lăutari”… Desigur, făcând așa acum, își doreau ca această stare de spirit să se prelungească și peste vară. Uneori, aceste petreceri câmpenești erau sistate dacă 1 mai cădea într-o zi de sec sau în Postul Mare.

Trăită sub semnul fertilizator al Armindenului, sărbătoarea de pe 1 mai era una a bucuriei, amintind de începutul Anului Nou de primăvară, când natura „exploda”, iar oamenii erau contaminaţi de această răbufnire violentă a vegetaţiei. Să dea Domnul să plouă-n fiecare lună mai spre a avea mereu mălai!