Atelier de olărit la Palatul Culturii Iași

Urmaș al unei celebre familii de olari din Schitu Stavnic, comuna Voinești, județul Iași, meșterul popular Dumitru Ifrim a adus roata olarului în Sala „Petru Caraman”, de la Palatul Culturii. Ucenici i-au fost elevii de la Școala „George Călinescu” din Iași, alături de care meșterul popular a ilustrat unul dintre cele mai vechi și mai fascinante meșteșuguri românești – olăritul.

Atelierul s-a desfășurat pe 20 decembrie 2016 și a fost coordonat de muzeografii Ana-Maria Rață și Ovidiu Focșa, de la Muzeul Etnografic al Moldovei.

Daniel Ifrim, tânărul olar de la Schitu Stavnic

La doar 34 de ani, Daniel Ifrim duce mai departe numele familiei de olari din care provine, precum și tradiția centrului de olărit de la Schitu Stavnic, participând la târgurile de meșteri populari organizate în zona Moldovei. Este, de asemenea, un colaborator permanent al Muzeului Etnografic al Moldovei, în realizarea activităților educative: ateliere adresate elevilor și preșcolarilor sau demonstrații în cadrul manifestărilor în aer liber.

Fiu al regretatului Dumitru Ifrim, Daniel a moștenit de la acesta îndemnarea și plăcerea meșteșugului transformării bulgărelui de lut în oală. Păstrând modul de realizare tradițional, tipologia formelor consacrate în acest centru de olărit și sistemul de ardere arhaic, realizează ceramică roșie cu caracter utilitar: căni, ulcele, ulcioare, oale de sarmale, chiupuri pentru umplut borș etc.

„Tezaur uman viu”: Dumitru V. Ifrim (1957 – 2015)

Dumitru Ifrim a fost o prezență aparte în târgurile de meșteri populari; deținea o îndemânare deosebită în a plămădi forme dintre cele mai diverse, dar și arta de a explica privitorilor cum se transformă lutul în oală. „Regele olarilor”, după cum era cunoscut, a participat la diverse târguri din țară și a fost răsplătit cu numeroase premii. În Iași, a fost în fiecare an prezent în Copou, la Târgul „Cucuteni 5000”, organizat de Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Populare, la Palatul Culturii, la „Târgul meșterilor populari”, organizat de Muzeul Etnografic al Moldovei din Iași, precum și în școli și grădinițe, unde a susținut ateliere de olărit.

Meșterul Ifrim a lucrat ceramică roșie, cu caracter utilitar, incluzând aici vase de mare capacitate, precum chiupuri pentru umplut borş, borcane, vase pentru depozitat cereale şi alimente pe timpul iernii, dar și lăptăreţe, căni, ulcele, ulcioare, oale de sarmale, străchini sau gavanoase pentru flori. Oalele plămădite de meșterul Ifrim erau ornamentate simplu, cu ajutorul fichieşului, şi acoperite cu un strat subţire de smalţ în treimea superioară.

Ca o recunoaștere a talentului său, Dumitru Ifrim a fost selectat să participe la Târgul „Artă și tradiție. Trademark Romania” organizat în 2009 de către Institutul Cultural Român la Praga – Cehia. În 2013, pentru munca sa neobosită de creator și transmițător de valori tradiționale, în forma și cu mijloacele tradiționale nealterate, Ministerul Culturii i-a acordat, în cadrul unui programul inițiat de UNESCO, titlul de „Tezaur uman viu”.

OLĂRITUL

Meșteșug străvechi prin care pământul, apa și focul prind suflet în mâna țăranului, olăritul a ocupat dintotdeauna un loc important în viața de zi cu zi a oamenilor, prin el realizându-se vase folosite la prepararea, la păstrarea, la transportarea și la consumarea alimentelor. Locuința țărănească cuprinde o mare varietate de obiecte de lut: oale, ulcioare, căni, străchini, chiupuri, blide, oale pentru ținut laptele, dar și vase pentru flori, statuete, fluiere sau jucării. Acest aspect utilitar a fost însă dublat, încă de la începuturi, de nevoia de a da o formă plăcută vasului și de a-l împodobi cu desene și culori, reliefuri și adâncituri.

Olăritul cere o îndemânare deosebită și numeroase cunoștințe, orice greșeală, cât de mică, pricinuind de cele mai multe ori distrugerea vasului. În același timp, cere o muncă obositoare, multă putere, mai ales când este vorba de ceramica lucrată la roată, de aceea este o meserie caracteristic masculină, tot așa cum țesăturile sunt lucrate de femei. Apoi, uneltele olarului sunt costisitoare și greu de procurat; nu oricine își poate face o roată și cu atât mai puțin un cuptor de ars oalele sau o râșniță de măcinat huma și piatra. Dar, mai presus de toate, olăritul cere condiții speciale de mediu. Mai întâi, condițiile mediului natural: oalele nu se pot lucra decât din lut de bună calitate și de aceea centrele de olari se află întotdeauna în apropierea unor cariere de lut; în același timp, olarii trebuie să-și poată procura ușor lemnele pentru ars vasele în cuptor și humele colorate.

Meseria de olar se transmite în fiecare familie din tată în fiu, o familie sau mai multe familii rămânând astfel grupate și practicând olăritul pe baza unei tradiții comune.

Pentru a-și vinde marfa, olarii plecau cu căruțele încărcate, colindând sate și orașe. Drept plată, primeau mai rar bani; cel mai des, se făcea schimb pe produse agricole: o oală de pământ în schimbul conținutului ei în grâu sau în porumb; o oală de pământ contra dublului conținutului ei în mere sau în cartofi.

Marele consum de oale și străchini din trecut nu era datorat numai spargerilor întâmplătoare, ci și anumitor obiceiuri. Astfel, la nunți sau la înmormântări, oamenii obișnuiau să spargă vase. De asemenea, un mare număr de vase erau distruse înaintea începerii postului, pentru ca nu cumva bucatele mâncate în timpul postului să fie puse din greșeală într-un vas vechi și să se „spurce” cu mâncare de „dulce”. Oalele, adunate în fundul curții, erau sparte cu ciomagul, apoi erau înlocuite de altele noi. Până și prepeleacul (un par cu câteva ramuri în vârful cărora erau agățate oalele cu gura în jos, ca să se scurgă după ce fuseseră spălate), care stă în curte, lângă gard sau pe lângă casă, era distrus pentru a nu „spurca” vasele noi. Când în gospodărie nu există prepeleac, oamenii usucă oalele punându-le în parii gardului, tot cu gura în jos. Locul obișnuit al oalelor este însă în casă, în blidar, dulăpior cu rafturi agățat de perete.

Etapele producerii vaselor de lut

Materia primă

Cariera sau, cel mai adesea, gropile din care se scoate lutul se află, de obicei, în preajma satului olarilor. Aceste gropi sunt fie sub un mal, fie într-o râpă, adică acolo unde se ajunge ușor la stratul de argilă. În afară de lut, este nevoie și de nisipul cuarțos, folosit pentru smalț; dacă se întrebuințează nisipul de râu, el este ales îndepărtându-se substanțele străine și grăunțele prea mari. De asemenea, sunt necesare humele colorate folosite la ornamentarea vaselor (roșul, brunul, chiar galbenul) și în special huma albă, cea mai prețioasă, necesară pentru angobă.

Curățirea

Lutul poate fi curățat în două feluri: pe cale uscată și în stare umedă. În primul caz, lutul este lăsat să se usuce, strâns într-un loc adăpostit de ploaie; apoi este zdrobit și fărâmat cu maiul și curățat cu mâna de corpuri străine (pietre, scoici, paie) și la final se trece prin ciur. Când curățirea se face în stare umedă, ea urmează de obicei dospirii și chiar frământării; în acest caz, pământul transformat în pastă este tăiat în felii.

Dospirea

Fie înainte, fie după curățire, lutul trebuie să stea la dospit. Pentru aceasta este așezat în lăzi de lemn, în albii sau chiar pe pământ bine curățat în prealabil; în același timp, el este ferit de soare și de vânt. Dospirea are ca scop sfărâmarea bulgărilor de pământ, astfel încât pasta să devină uniformă și să fie apoi ușor de mânuit.

Frământarea

Cea mai des întâlnită este frământarea făcută cu picioarele prin călcare: lutul pus jos, adunat într-o moviliță, este călcat de jur-împrejur până se întinde și ia forma unei roți; aceasta este strânsă apoi grămadă și călcată din nou, de trei-patru ori. Alteori lutul este bătut cu maiul, fie în lada unde a fost pus la dospit, fie întins pe jos, pe o cârpă, pe scânduri sau pe o piele de vită. Frământarea face ca masa lutului să devină compactă prin eliminarea golurilor de aer și, în același timp, face pasta omogenă, astfel încât părțile mai bine dospite se răspândesc în mod uniform.

Ultimul frământat se face înainte de modelarea pe roată; lutul se împarte în bulgări care au dimensiuni corespunzătoare obiectului ce urmează să fie modelat; fiecare bulgăre este frământat în mâna olarului.

Formarea

Formarea vaselor se face pe roată. Roata olarului este alcătuită din două discuri legate între ele printr-un ax. Axul, la rândul lui, este prins în două locuri de o masă sau de o laviță; atunci când olarul imprimă cu ajutorul piciorului o mișcare de rotație discului de jos (întotdeauna mai mare și mai greu decât cel de sus), axul se învârte antrenând în mersul lui discul superior.

Olarul ia un bulgăre de lut și îl aruncă pe discul superior în așa fel încât masa lutului să adere la suprafața lui; această aruncare cere multă dibăcie pentru ca bulgărele să fie așezat în mijlocul discului. Apoi olarul pune în mișcare roata mare și începe modelarea vasului. În timpul formării, olarul își înmoaie mâna într-un vas cu apă, pentru ca degetele să nu i se lipească de lut. La formarea și netezirea suprafeței, olarul se ajută de o bucată de lemn, subțire și lată. Când este terminat, vasul este desprins de pe roată cu ajutorul unei sârme care taie fundul vasului în imediata apropiere a roții.

Uscarea

Uscarea vaselor se face mai întâi pe polițele din atelier, apoi vasele se trec pe alte polițe, la adăpost de vânt și de soare, iar ultima uscare se petrece în cuptor, în faza premergătoare coacerii propriu-zise.

Coacerea/ Arderea

Odată modelate și uscate, vasele sunt ornamentate și apoi arse în cuptor. Dacă nu se smălțuiesc, sunt arse o singură dată; când se smălțuiesc, smalțul se întinde pe suprafața lor după prima ardere, iar apoi vasele sunt arse a doua oară.

La început, pentru perfectarea uscării, sunt întrebuințate lemne moi, care dau puține calorii: salcie, plop etc. Mai târziu se pun lemne mai multe și mai bune, introducând fie lemn de brad, a cărui ardere rapidă dă o temperatură înaltă într-un timp relativ scurt, fie lemn de esențe tari pentru arderi lente.

Scoaterea vaselor din cuptor

După terminarea arderii, se lasă cuptorul să se răcească; de obicei se închide gura pentru ca răcirea să fie lentă. Odată cu descărcarea cuptorului, olarul face și trierea obiectelor, despărțindu-le pe cele bune de cele insuficient arse sau stricate (sparte, deformate, cu culoarea sau smalțul arse prea tare).

CENTRUL DE OLĂRIT DE LA SCHITU STAVNIC, COMUNA VOINEȘTI, JUDEȚUL IAȘI

Primele documente scrise păstrate care menționează practicarea olăritului în Schitu Stavnic sunt de la 1820.

Maxima înflorire a meșteșugului în această zonă a fost cunoscută la sfârșitul secolului al XX-lea. În anii ’70, în peste jumătate din gospodăriile așezării se practica meșteșugul olăritului, înregistrându-se 56 de meșteri olari. Dintre numele de meșteri care lucrau la acea vreme, enumerăm următoarele: Avădanei, Neamțu, Moraru, Teșchere, Iacob, Ifrim, Todică, Ciofu, Signea, Sofian, Luchian, Carp, Cârlan, Butnaru, Ciobanu. La început de mileniu III, Schitu Stavnic era reprezentat în târgurile de profil doar de două familii: Ifrim și Luchian.

În centrul de olărit de la Schitu Stavnic se producea atât ceramică roșie (ardere oxidantă), care se face și astăzi, cât și ceramică neagră (ardere reducătoare).

În ceea ce privește ceramica roșie, în trecut exista o aplecare mai mare spre dimensiunea estetică, vasele ornamentându-se cu motive arhaice (arborele, linia vălurită sau crucea), dar și cu motive fitomorfe, mai ales florale (floarea-soarelui, cicoarea, trandafirul), realizate prin pictare cu cornul pe vasul angobat în alb. Pentru realizarea decorului se foloseau, de obicei, două culori, combinându-se, de exemplu, verdele cu albastrul sau cafeniul cu verdele.

În prezent, la Schitu Stavnic se produce numai ceramică roșie, cu caracter utilitar, realizându-se vase necesare pregătirii și păstrării alimentelor, precum și diferite categorii de veselă întrebuințate în bucătăria tradițională; vasele sunt ornamentate simplu cu ajutorul fichieșului și acoperite cu smalț în treimea superioară.

Text: Ana-Maria Rață, muzeograf – Muzeul Etnografic al Moldovei